Tătucul nu mai e

Greu de spus şi de aflat câte dintre intervenţiile lui Ion Iliescu au fost hotărâtoare pentru a schimba vieţi şi destine.

Salut, noroc, bună ziua, Traiane, domnule preşedinte, prietene, dă-mi o mână de ajutor, hai să ne înţelegem cumva, ia-i pe ăia de la DNA de pe mine, dumneavoastră aveţi puterea de a-i convinge pe toţi Morarii şi Ţuluşii din ţara asta să mă lase în pace sau pune-i să găsească ei acolo o portiţă de scăpare, la urma urmei ce-am făcut?, am greşit, a fost doar o eroare contabilă sau o licitaţie trucată, un accident banal, n-a murit nimeni din atâta lucru, dar, pentru mine, asta înseamnă sfârşitul carierei politice, hai, mă, Traiane, domnule preşedinte, dă-o dracu’ de politică, oameni suntem, ne ştim de atâta amar de vreme, de la minister, din primărie, din guvern, din Alianţă, din Constanţa...

Îl cred pe Traian Băsescu când declară că i-au sunat la uşa casei oameni politici cu probleme de dosare. România în care trăim astăzi a împlinit optsprezece ani şi o zi de la momentul în care Ion Iliescu îi devenea preşedinte la 20 mai 1990. Ca să fie iubit şi ales, fostul prim-secretar a ştiut şi atunci, şi mai târziu, dar şi acum să rezolve probleme. Toţi cei care îşi amintesc cu drag de Iliescu cel de dinainte de ’89 spun că omul ajuta pe toată lumea: găsea un loc de muncă, o casă cu chirie de la stat, obţinea o aprobare pentru instalarea unui telefon, intervenea pentru scriitori, muzicieni, actori, ce mai, o lume întreagă avea probleme şi fostul prim-secretar era oricând cu uşa deschisă. După Duminica Orbului din mai 1990, Ion Iliescu a devenit preşedinte şi cererile de ajutor s-au înteţit. Pe poarta Palatului Cotroceni au năvălit revoluţionari, miniştri, foşti colegi de partid comunist, consilieri, membri FSN etc.

Toţi voiau o casă în Primăverii, o privatizare pe un leu, un post în administraţie sau în diplomaţie. Mai târziu, când s-au dezmeticit doi-trei procurori şi au început şi dosarele penale, tatăl unui malac fotografiat când trăgea pe nas s-a dat jos din avion fix în poarta Cotroceniului gata să ceară sprijin, după propriile-i mărturisiri, şi Papei de la Roma, nu numai lui Ion Iliescu, pentru a-şi salva copilul narcoman din ghearele justiţiei. Şi l-a salvat. Ion Iliescu l-a ascultat, a dat un telefon, cu alte cuvinte, a continuat să fie marele prieten al tuturor celor aflaţi în nevoie şi, foarte important, a continuat să tacă. Un tătuc adevărat, bun şi înţelegător.

Greu de spus şi de aflat câte dintre intervenţiile lui Ion Iliescu au fost hotărâtoare pentru a schimba vieţi şi destine. Dar ele au adâncit sistemul de relaţii şi pile de dinainte de 1989, mutându-l şi în zona politicului. A devenit o obişnuinţă ca, la ananghie, orice ins cu putere financiară sau cu influenţă politică să ceară protecţia Cotroceniului. Şi dacă a funcţionat pe vremea lui Iliescu, de ce n-ar funcţiona şi în mandatul lui Băsescu? Până la un punct, funcţionează.

Cât de sincer este demersul lui Traian Băsescu? Va opri această declaraţie fluxul de indivizi care caută protecţia preşedintelui? Habar n-am. Dar faptul că şeful statului vorbeşte despre astfel de episoade seamănă cu o frână bruscă, menită să-i trezească pe toţi cei care visează umbra lui Ion Iliescu aşezată pe orice scaun de la Cotroceni. Surpriză: tătucul nu mai e.