Meditaţie la ghiozdan

Preşedintele Băsescu e preocupat de scolioza pe care o pot face elevii României, ce au de cărat zilnic câteva kilograme
de cărţi, la şi de la şcoală. Pe bună dreptate, părintele grijuliu al ţării atrage astfel atenţia Ministerului Educaţiei că sunt prea multe şi prea grele discipline de învăţat şi mai ales de cărat. La concluzia aceasta a ajuns citind mesajele şi scrisorile părinţilor. Dacă ar fi trecut printr-un liceu din Bucureşti, domnul preşedinte ar fi văzut că unii elevi merg la şcoală cu mâna-n buzunare ori, cel mult, cu un caiet studenţesc sub braţ.

Ce-i drept însă, prichindeii din primară cară tone de hârtie: cel puţin două manuale pe zi, cel puţin patru caiete, când nu au la ei şi caietele de teme, culegeri, auxiliare, dicţionare, caiete tipărite de exerciţii şi probleme, penare, culori şi poate şi echipamentul
de sport.

Premierul Călin Popescu Tăriceanu are şi dânsul a reproşa şcolii româneşti şi ministerului că nu stopează industria
meditaţiilor şi că nu formează elite.

Cum amândoi, iată, cunosc bine „bubele” învăţământului, mă întreb de ce oare nu se împacă domniile lor şi nu pun umăr, lângă umăr, ca să elimine şi ghiozdanele supraîncărcate şi supraîncălzirea fenomenului meditaţiilor.

Am dorit să fiu ironică, scriind ce-am scris, deşi e prea puţin ca să-mi exprime neîncrederea că-l doare pe vreunul din cei doi primi bărbaţi ai ţării de ceea ce se întâmplă cu adevărat în Educaţie.

Domnului preşedinte am putea să-i spunem că în Spania, spre exemplu, pe care tocmai a vizitat-o, nu se poate să nu fi văzut din goana maşinii cum elevii purtau după ei spre şcoală ghiozdane pe rotile. Ar fi o soluţie, nu? Spaniolii însă nu se plâng că poartă după ei greutăţi mai mari
de 10% din greutatea elevului, cât a auzit dl. Băsescu că-i sănătos să se întâmple, deoarece cantitatea de informaţii pe care trebuie „s-o care” în mintea lor nu depăşeşte capacităţile dezvoltării intelectuale a elevilor.

Dacă asta o fi vrut să sugereze preşedintele, atunci este OK. Cu greutatea în kilograme se mai poate face ceva, şi chiar nu cred că era o observaţie demnă de făcut de un preşedinte. În schimb, cu „greutatea” conţinutului de informaţii, pe care-l au de dus
în cap, nu în spinare, elevii români, trebuie neapărat făcut ceva.

Reducerea numărului de discipline ori a puhoiului de cunoştinţe nu înseamnă însă nimic, dacă nu schimbăm modul de predare, dacă nu dăm acesteia caracterul practic.

Programele şcolare s-au mai aerisit, dar, din păcate, se predau încă multe cunoştinţe, sterpe, fiindcă elevului nu i se spune ce să facă cu ele, cum să le folosească şi cu ce-l ajută acestea în viaţă. Nici premierul n-aş zice că are dreptate, deşi observaţia este în regulă. Problema este că acela care o face, deşi are toate pârghiile în mână pentru a acţiona, se limitează doar la constatări. Fiindcă nu prim-ministrul Guvernului ar putea să majoreze salariile dascălilor? Nu premierul ar fi cel ţinut să ceară ca dascălii care condiţionează promovarea clasei de venirea la meditaţie să fie sancţionaţi? Nu capul Guvernului este cel ce poate realiza ori măcar cere prevederi legislative, ce să descurajeze industria meditaţiilor?

Pachetul legislativ propus de către minister este perfectibil, fără nici o discuţie. El are în vedere însă, în stadiul în care se află, şi măsuri prin care cele două aspecte ridicate de preşedinte şi premier ar putea fi rezolvate. S-ar putea obţine şi mai mult dacă politicienii ar dori cu adevărat ca România să aibă un învăţământ european, o şcoală centrată pe elev şi pe competenţe.

Politicienii dâmboviţeni, din păcate, demonstrează cu prisosinţă că nu aceasta este preocuparea, ci cum să se arate unul pe altul cu degetul, că nu se preocupă de Educaţie.